Citeam în urmă cu câteva zile un articol despre felul în care sunt organizate satele în vest şi despre cum se trăieşte acolo. Aşa cum era şi normal, am făcut aproape involuntar comparaţia cu mediu rural de la noi. Dar nu o să fac o antologie a modului absolut inuman în care e perceput traiul la satele autohtone, pentru că probabil majoritatea dintre voi ştiţi deja cam care e situaţia. Mai importantă e o altă constatare survenită în urma experienţei relatate mai sus: aceea că românii sunt absolut dependenţi de opulenţă.

Cei care mă ştiu personal vor confirma faptul că am ceva cu cei care încearcă din răsputeri să iasă în evidenţă prin altceva decât propriile rezultate. Am ceva şi cu piţipoancele, cum extrem de sugestiv sunt denumite reprezentantele sexului frumos care fac de ruşine această titulatură. Am ceva şi cu cei care poartă lanţuri de aur la gât şi le ţin peste tricou. Şi vorba lui Ombladon, n-am crezut că voi ajunge să văd atâtea perechi de Nike dansând pe manele…

De câte ori aţi auzit într-o discuţie pe marginea achiţionării unui obiect sintagma ,,că are şi ăla”? Câte cazuri în care cineva şi-a cumpărat cu mari eforturi financiare o maşină pe care nu o poate întreţine ca să fie în rând cu lumea cunoaşteţi? Şi câte în care aţi fost invidioşi pe un cretin care nu a avut nicio problemă în a-şi cumpăra un lucru la care visaţi de mult? Probabil la fel de multe în toate cazurile. Mai grav e că mentalităţile se răspândesc mai uşor decât bolile contagioase şi fenomenul pare să cuprindă România.

Ok. Haideţi să vorbim puţin mai la subiect. Eşti un bărbat de vârstă medie, nasol din fire şi fără gust la aproape orice. Ţi-ai însuşit ilicit fonduri pe care doreşti cu ardoare să le investeşti în propria persoană. Ţi-ai luat iPhone dar nu prea ştii să-l foloseşti, ţi-ai luat şi haine de firmă, ţi-ai scos exemplarul de piţipoancă din dotare la cele mai scumpe terase şi totuşi simţi că nu eşti împlinit. Aşa că ţi-ai tras o vilă. La marginea oraşului. Nu ai semnal la telefon, serviciile sunt jenante, foloseşti cel mult două camere din cele 23 ale imobilului. Dar nu contează, pentru că te poţi lăuda oricând cu impunătoarea ta locuinţă. La fel, ţi-ai luat o maşină puternică. Habar n-ai de cele mai elementare detalii tehnice ale bolidului şi probabil că în scurt timp o să se defecteze la cât de prost o conduci sau te vei izbi în ceva/cineva. Să mai aduc în vorbă istoria mărcii de automobile?

Nu mi-a plăcut niciodată să mă implic în viaţa altora, poate doar cu unele sfaturi, dacă mi-au fost cerute. Totuşi, trebuie să-mi exprim de data asta opinia. Oameni buni, spuneţi-mi şi mie, ce poate fi mai frumos decât să-ţi petreci timpul liber într-o casă cu 3-4 camere într-o zonă liniştită, cu peluză şi pomişori? Încep să-i înţeleg pe americani… De unde mania asta pentru apartamente ultracentrale de torturat claustrofobi şi vile în zone unde nici dracu’ nu şi-ar dori să locuiască? De ce să-ţi cumperi maşina pe care n-o s-o înţelegi nciodată când atâţia pasionaţi îşi conduc Golfurile spre serviciu visând la Ferrari? De ce am ajuns să cred despre cineva (care poate o persoană foarte respectabilă de altfel) că este un idiot corupt doar pentru că se află într-o maşină de lux?

Parveniţilor, încetaţi să vă mai arătaţi ostentativ realizările pe spinarea altora şi să mai transformaţi locuri hidoase în cartiere rezidenţiale de fiţe şi paradisuri naturale în proprietăţile voastre pe care să le betonaţi şi umpleţi de terase în care să vă savuraţi fake-ul de Jack şi Don Perignon. O viaţă aveţi şi aia foarte scurtă. Ar cam fi cazul să vă treziţi pentru că nu luaţi nimic din toate astea după voi!